Trenul vieții

Viaţa este ca o călătorie cu trenul, urcăm si coborâm des, există accidente, surprize plăcute la unele staţii şi tristeţe adâncă la altele. Atunci când ne naştem şi urcăm în tren întâlnim oameni despre care credem că ne vor însoţi pe tot parcursul călătoriei noastre: părinţii noştri. Din păcate adevărul este altfel. Ei coboară la o staţie şi ne lasă pe noi fără dragostea şi ataşamentul lor, fără prietenia şi compania lor. E drept că în tren urcă alte persoane care vor ocupa un rol important în călătoria noastră. Aceste persoane sunt fraţii noştri, prietenii noştri şi acei oameni minunaţi pe care îi iubim. Unele dintre aceste persoane care urcă în tren privesc călătoria ca pe o plimbare scurtă, alţii găsesc numai tristeţe pe parcursul călătoriei. Şi mai există şi alţii în tren care sunt permanent prezenţi şi gata de a oferi ajutorul lor celor care au nevoie de el. Unii lasă în urma lor când coboară un dor veşnic. Unii urcă şi coboară şi noi abia i-am observat. Ne miră faptul că unii pasageri pe care îi iubim cel mai mult se mută în alt vagon şi ne lasă singuri în această etapă a călătoriei noastre. Bineînţeles noi nu ne lăsăm opriţi şi ne străduim să-i găsim şi să ne înghesuim să trecem şi să ne mutăm în vagonul lor. Din păcate uneori nu ne putem aşeza lângă ei deoarece locul de lângă ei este deja ocupat. Nu face nimic... Aşa este călătoria plină de provocări, vise, fantezii, speranţe şi despărţiri, dar fără întoarcere. Deci trebuie să facem călătoria în felul cel mai bun posibil. Să încercăm să ieşim la capăt împreună cu cei care călătoresc împreună cu noi şi să căutăm ce este mai bun în fiecare dintre ei. Să ne aducem aminte că în orice etapă a călătoriei poate exista un tovarăş de-al nostru care va ezita şi care, probabil, are nevoie de înţelegerea noastră. Şi noi vom şovăi des şi va exista cineva care să ne înţeleagă. Misterul cel mare al călătoriei este că nu ştim când vom coborî definitiv din tren şi nici când vor coborî cei care călătoresc alături de noi, nici măcar cel care stă pe locul de lângă noi. Cred că o să fiu cuprins de-o duioşie atunci când cobor definitiv din tren. Da, cred acest lucru. Despărţirea de câţiva prieteni pe care i-am întalnit în timpul călătoriei va fi dureroasă. Va fi întristător să îi las singuri pe cei mai dragi mie, dar am speranţă că odată şi-o dată va veni gara centrală şi am senzaţia că am să-i văd sosind cu bagaje pe care înca nu le-au avut atunci când au urcat în tren. Ceea ce mă va face fericit este gândul că şi eu am avut partea mea în sporirea bagajelor lor şi în creşterea valorii acestora.
Dragii mei prieteni... Noi să ne străduim să avem o călătorie bună şi la sfârşit să putem spune că a meritat osteneala. Să încercăm să lăsăm după noi când coborâm un loc gol care lasă dor şi amintiri frumoase la cei care călătoresc mai departe.
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonează-te (prin e-mail):

Dar din dar se face rai!